Pana cand sa esuezi

Nu mi-a placut niciodata sa pierd. Nu stiu daca exista cineva pe lumea aceasta care se bucura atunci cand esueaza. La sfarsitul oricarei competitii, toata lumea isi aduce aminte numele castigatorului. Cine doar a participat si a pierdut nu prea conteaza.Este doar o cifra printre multe altele.
De mica m-am antrenat sa ies mereu invingatoare. In sport, la scoala, la concursurile la care participam, la sah si chiar la un banal joc de carti intre prieteni. De cele mai multe ori castigam. Rareori se intampla sa pierd si atunci nu stiam deloc sa o fac cu demnitate. Nu ma interesau esecurile, doar victoria era cea care conta si paradoxal, nu ma fascina decat pe moment. O consideram ca fireasca, facand parte integranta din mine.
Dar viata nu m-a lasat sa imi fac prea mult de cap.Primele esecuri au fost dure. Au inceput din adolescenta si s-au incapatanat sa existe in viata mea pana in momentul cand am realizat ca ele nu imi sunt date de un destin potrivnic. Ele existau in viata mea pentru ca eu trebuia sa le traiesc fara a dispera, sa le accept fara a ma invinui si sa trec peste fara a ma uita in urma. Cu fiecare esec, deveneam mai puternica, deschideam ferestre inchizand usi si paseam intr-o noua dimensiune. Nu victoriile imi aduceau ceea ce aveam eu nevoie. Victoriile ma faceau sa stagnez. Esecurile, in schimb, erau, paradoxal, cel mai bun lucru din viata mea. Evolutia mea ca om avea la baza toate acele esecuri care ma umpleau de praf de jos pana sus.
Si totusi pana cand sa esuezi? Nici pana devreme, nici pana tarziu. Nici pana acum, nici pana candva. Ci pana cand reusesti.
In acest moment, sunt pe cale de a inchide o noua usa. Nu pentru ca e una din usile pe care trebuie sa stii cand sa le inchizi la un moment dat pentru a merge mai departe. Ci pentru ca acolo am fost facuta sa esuez. Si cel mai frustrant e atunci cand nu porti vina acelui esec. Porti, poate, vina alegerii acelei cai. Nu stiu cum va fi dupa ce voi inchide usa. Nu stiu nici macar daca voi reusi prea curand sa scutur praful de pe mine pentru a ma ridica pe treapta creata de acest balast aruncat. Nu stiu nici care este calea pe care trebuie sa o urmez. Insa stiu ca oricat de nedrept, inuman si ilegal este tot ceea ce mi se intampla acest esec se intampla cu un motiv. Iar eu ar trebui sa imi dau seama cam care ar fi acela...

Despre evolutie

Am crezut mereu ca omul este o fiinta exceptionala. Singurul animal de pe Terra capabil sa evolueze si sa se autodepaseasca. Si tot timpul am crezut ca acesta este un lucru bun si ca vine doar cu lucruri bune la pachet. Partea proasta  e ca ea nu se termina niciodata. Pe masura ce atingi o treapta, vei visa la urmatoarea si tot asa. Unii parcurg doar cateva trepte si apoi se odihnesc. Iar odihna este foarte confortabila si uita sa mai plece. Altii, dupa ce se odihnesc, merg mai departe. Si iar se odihnesc, si iar merg mai departe. Iar altii nu se odihnesc niciodata. Pur si simplu urca treapta dupa treapta, fara oprire, parand parca neobositi. Posibilitatile sunt infinite. Chiar nu conteaza cate trepte urca fiecare, ce conteaza, de fapt, sensul de mers. Pentru ca multi mai si coboara, putin cate putin sau pur si simplu cad de la inaltime.

Daca am invatat ceva din toate experientele pe care le-am trait, acesta este faptul ca nimic nu te ridica mai mult decat esecurile. Intotdeauna am stiut ca vreau sa evoluez. Nu tot timpul am stiut sa urc treptele sau unde vreau sa ajung. Dar tot ce stiu e ca fiecare esec pe care l-am trait, m-a facut sa urc tot timpul la un alt nivel.Si acel nivel nu a fost niciodata destinatia finala de unde sa uit sa mai plec. Pentru ca doar uitarea aduce sfarsitul evolutiei. Insa fiecare nivel atins m-a adus mai aproape de mine.

De altfel, acest blog este doar o noua treapta.